Reţeta prezervării Rusiei: diversiuni etnice la periferie

Recent Serghei Lavrov a ieşit la rampă avertizând că Rusia ar putea proceda ca în cazul Georgiei în 2008, dacă Ucraina mai continuă să conducă acţiuni împotriva separatiştilor.

Indiferent ce servicii se amestecă unde, orice ţară are dreptul să acţioneze pentru a-şi păstra suveranitatea teritorială, iar din acest unghi, avertismentele Rusiei sunt cel puţin incredibile.

Dar Moscova are deja o istorie în această privinţă. Cu ce ameninţă de fapt Lavrov? Puţină lume, mai ştie, poate, ce s-a întâmplat în Georgia anului 2008, şi chiar mai puţini au ştiut vreodată adevărul despre acel conflict, care a fost în primul rând mediatic.

Există multe versiuni ale seriei de incidente, propun o poveste ceva mai cuprinzătoare a evenimentelor.

După căderea Imperiului Sovietic, pe vremea lui Yelţîn, graniţele Rusiei erau toate măcinate de conflicte etnice sângeroase. Conflicte şi resentimente vechi, create special de nedreptăţile comise de Stalin, îngheţate de sălbăticia regimului sovietic, se dezgheţau şi erupeau în războaie locale care omorau zeci de mii de persoane. România (la Tg. Mureş), Transnistria, Abhazia, Georgia, Cecenia, Nagorno Karabah sunt toate conflicte apărute în anii 90, de multe ori între grupuri etnice care trăiau împreună şi care deveneau duşmani, de multe ori împinşi de agenţii Kremlinului.

Ţările limitrofe Rusiei formează un cerc de haos, corupţie, sărăcie şi criminalitate, cu care Kremlinul îşi protejează propria fărădelege de forţele externe. Ori de câte ori Moscova s-a simţit ameninţată, periferia Rusiei a explodat în conflicte etnice.

Povestea conflictului dintre Georgia şi separatiştii săi se înscrie de minune în acest tipar. La începutul anilor 90 în Georgia au răbufnit naţionalismul şi sentimentele anti-ruseşti. A urmat un scurt război sângeros cu Abhazia, protejată de Moscova, care a avut drept urmare strămutarea unor sute de mii de georgieni, apoi îngheţarea conflictului după un acord în 1994, ocazie cu care Rusia a impus unilateral staţionarea de trupe “de menţinere a păcii” pe teritoriul georgian.

Războiul din august 2008 a început de fapt în aprilie la Bucureşti, la reuniunea NATO care discuta lărgirea cercului de aliaţi. Georgia se opune în mod tradiţional sferei ruse de influenţă şi a încercat să obţină un statut al Membership Action Plan, un fel de ligă pregătitoare a NATO. Ucraina mai era pe listă, şi la fel Macedonia şi Albania.

Rusia a mârâit la Bucureşti, iar SUA a jucat lucrurile neglijent şi superficial. Conjunctura era şi ea proastă, preşedintele SUA Bush se afla în drum spre uşă, iar încurajările pe care le primise Georgia de la administraţia Bush erau iresponsabil de mari comparativ cu ce îşi permitea Alianţa să susţină.

La jumătatea lunii aprilie, numai o săptămână după reuniunea de la Bucureşti, Rusia a început să împartă paşapoarte ruseşti locuitorilor din Osetia, printr-un decret semnat chiar de Putin - o măsură extrem de agresivă pentru care Georgia a şi protestat internaţional - degeaba.

La scurt timp Rusia şi-a întărit trupele de “menţinere a păcii” cu contingente de paraşutişti şi trupe speciale de comando, iar pe 22 aprilie a existat chiar un incident în care un MIG 29 a doborât o dronă de recunoaştere georgiană, neînarmată, care zbura deasupra regiunii separatiste Abhazia în misiuni de recunoaştere.

În iulie, Rusia începe manevre militare importante în Caucazul de Nord, cele mai mari de după cel de-al doilea Război Cecen. Manevrele au continuat până în august, când de fapt trupele respective au fost folosite pentru a invada Georgia.

În august au început diversiunile etnice în aşa-numita Osetie de Sud – o zonă care de altfel nu se remarcă distinct - printr-o majoritate etnică netă, sau caracteristici geografice aparte - de regiunile învecinate - fiind un concept creat artificial de Moscova, ca replică, pe teritoriul georgian, a Osetiei de Nord (care se află în Rusia).

La începutul lunii august, oseţii, care formează majoritatea populaţiei din oraşul Tskhinvali, au început să bombardeze cu mortiere satele învecinate, locuite în majoritate de georgieni – care au răspuns cu aceeaşi monedă.

Pe 3 august Eduard Kokoity, liderul etnic al oseţilor, cere civililor să elibereze zona, concomitent cu apariţia unor trupe paramilitare dinspre nord (graniţa cu Rusia) formate în mare parte din luptători musulmani - ceceni, inguşi - ceva oseţi şi cazaci - majoritatea aparţinând bandelor organizate din regiune.

Au fost înregistrate incidente împotriva civililor şi chiar ziariştilor, jafuri comise împotriva echipelor de TV ameninţate cu arma, violuri, torturi şi crime comise în satele georgiene - comise de către mercenarii din afară.

Între 3 şi 6 august bombardamentele se intensifică şi, conform martorilor oculari de partea osetă apare artileria de 120mm, care fusese interzisă în urma acordului din 1994. Pe 5 şi 6 august mai multe surse confirmă bombardamente din aer asupra satelor, ba chiar asupra convoaielor de trupe de menţinere a păcii. În general bombardamentele sunt atribuite Rusiei, dat fiind că Georgia nu deţinea avioane de vânătoare.

Situaţia se înrăutăţeşte dramatic în după amiaza zilei de 7 august când Mihail Saakashvilli primeşte informaţia că o coloană de blindate a intrat prin tunelul Roki, care desparte Georgia de Rusia, şi avansează pe teritoriul Georgian.

Ce a încercat Saakashvilli să facă pe 7 august – acţiune pentru care este condamnat că a început războiul cu Rusia - a fost să încerce să blocheze coloana de blindate aparţinând armatei ruse, în valea adiacentă Tunelului Roki, pentru a-i opri înaintarea. Acţiunea presupunea dinamitarea unui pod (acţiune reuşită în ciuda pierderilor georgiene), care, conform guvernului georgian, ar fi întârziat blindatele ruseşti cel puţin 48 de ore.

Pentru asta însă, trupele georgiene au trebuit să intre prin oraşul Tskhinvali, cu incidentele de rigoare, iar acesta este motivul pentru care Rusia a acuzat Georgia că a început războiul.

Deşi oseţii au afirmat că trupele georgiene au omorât 2000 de persoane, o anchetă a grupurilor de monitorizare a drepturilor omului nu a putut găsi mai mult de 44 de cadavre.

Ce a urmat se ştie. Rusia a invadat Georgia cu tancurile ajungând la 16 km de capitala Tbilisi, în timp ce SUA emitea declaraţii răsunătoare, iar Europa făcea apeluri confuze la non violenţă.

Preşedintele unei ţări NATO - Lech Kaczyński - împreună cu omologul său Viktor Iuschenko s-au deplasat de urgenţă la Tbilisi unde au ţinut o cuvântare memorabilă, susţinând moral Georgia în faţa unei agresiuni sfruntate.

Afront pe care, aşa cum s-a observat mai târziu, Rusia nu l-a uitat.

Georgia a pierdut războiul mediatic în 2008, mai ales din cauza lipsei totale de reacţie occidentală. Iar istoria - istoria acţiunilor iresponsabile ale Occidentului, dar şi ale agresiunilor Rusiei - pare să se repete.

 

 

 

 

Inlăturarea de la putere a preşedintelui rus Vladimir Putin nu ar trebui să producă temeri în Occident (presă)

 

Deşi este de înţeles că ruşii cu creierul spălat de propagandă ar putea crede într-adevăr că Rusia va plonja în haos şi întuneric, după plecarea de la putere a preşedintelui Vladimir Putin, este surprinzător faptul că unii analiştii americani reiau aceeaşi idee, potrivit ediţiei în limba engleză a ziarului rus The Moscow Times.

'Cunoscând slăbiciunea opoziţiei liberale şi puterea aparatului de securitate al lui Putin, e greu să nu ne temem că înlăturarea lui de la putere ne va face să tânjim după impredictibilitatea lui predictibilă', avertizează Julia Ioffe în The New Republic. 'În cazul în care SUA scapă de Putin, ele nu vor mai avea nici o capacitate de a controla ceea ce se va întâmpla în continuare', a explicat Mark Adomanis pentru revista Forbes.

Cu toate acestea, astfel de estimări pesimiste nu sunt destul de bine fundamentate. Cei 140 de milioane de cetăţeni ai Rusiei ar trebui să fie capabili să-şi înlocuiască preşedintele cu cineva care nu trăieşte 'în altă lume', aşa cum a spus cancelarul german Angela Merkel despre Putin.

Analiştii care se tem de Rusia post-Putin pun, de obicei, următoarele probleme: 1) Putin a distrus toate instituţiile independente şi s-a făcut pe el însuşi singurul arbitru al puterii. Acest lucru va duce la haos odată ce el părăseşte Kremlinul. 2) Putin este singura pavăză în calea naţionaliştilor foarte motivaţi şi organizaţi din Rusia, care vor transforma ţara într-un regim fascist de îndată ce el pleacă de la putere. 3) Regimurile personaliste sunt rareori urmate de sisteme democratice, astfel încât care este ideea înlocuirii merelor cu mere?

Să analizăm aceste argumente pas cu pas. În primul rând, este adevărat că Putin a creat cu succes un sistem politic autocrat în ultimii 15 ani. Prin distrugerea partidelor de opoziţie, arestându-i pe liderii acestora şi blocând mobilizarea populară, Kremlinul a reuşit să limiteze interesul populaţiei ruse pentru politică. Golul rezultat între autorităţi şi popor a condus la înstrăinare completă între elite şi mase.

Dar Rusia nu s-ar pierde în haos dacă Putin ar pleca de la putere. În schimb, ar împuternici pe unul dintre cele mai de succes segmente politice ale societăţii ruse de azi: mişcarea liberală de opoziţie. Nici un alt grup social în ultimii 20 de ani nu a mai fost în măsură să mobilizeze 100.000 până la 200.000 de participanţi la un protest (aşa cum au reuşit în 2011-2012) sau 630.000 de moscoviţi care au votat pentru candidatul opoziţiei Aleksei Navalnâi în timpul alegerilor de anul trecut pentru funcţia de primar al Moscovei.

În al doilea rând, ameninţarea ascensiunii naţionaliştilor la putere este exagerată. Analiştii susţin, de exemplu, că sprijinul opiniei publice din Rusia pentru separatiştii din estul Ucrainei este o dovadă a unui val de creştere a sentimentului naţionalist radical. În conversaţii private, cu toate acestea, chiar şi naţionaliştii îşi exprima îndoieli că o înfrângere a rebelilor ar duce la reacţii publice negative în Rusia. Pasivitatea şi amorfismul populaţiei post-sovietice împiedică mobilizarea naţionalistă în Rusia.

Cu toate că ruşii susţin cu tărie ideea de 'Rusia pentru ruşi', ei nu se opun ca această abordare să fie moderată de către instituţii democratice civilizate. Creşterea sentimentelor naţionaliste se datorează în mare parte imigraţiei ilegale imense din Asia Centrală, care în combinaţie cu o gestionare slabă a dus la o creştere a tensiunilor etnice. Dar o soluţie democratică furnizată de Navalnâi - introducerea vizelor de imigrare pentru Asia Centrală - a obţinut sprijin substanţial la Moscova în timpul alegerilor pentru primărie, anul trecut. Nici un radical naţionalist nu s-a mai bucurat vreodată de departe de un nivel comparabil de sprijin în Rusia, în prezent.

În al treilea rând, este adevărat că dictaturile personaliste cum ar fi cea a lui Putin nu au mecanisme de transfer al puterii în mâini democratice. Dar asta nu înseamnă că următorul guvern va fi la fel sau chiar mai rău.

Să luăm ca exemplu România lui Ceauşescu. Când autocraţia stalinistă severă din România s-a prăbuşit brusc în 1989 (ca urmare a unei divizări a elitei, sprijinită de o mişcare populară), procesul nu a avut ca rezultat imediat democraţia, scrie The Moscow Times. Dar a pus bazele acesteia şi astăzi România este o democraţie imperfectă, dar stabilă şi relativ liberă. Nu există nici un motiv să presupunem că după Putin vine potopul.

Şi deşi sistemele personaliste sunt greu de distrus, acestea sunt vulnerabile la şocurile externe. Condiţii economice nefavorabile constituie o ameninţare în special pentru că responsabilii din sistem sunt astfel lipsiţi de resursele folosite pentru a cumpăra loialitatea elitelor şi a alegătorilor.

Iar procesul de fragmentare pare că deja a început în rândul elitei ruseşti. Săptămâna trecută, ministrul adjunct pentru dezvoltare economică Serghei Beliakov şi-a cerut scuze pe Facebook pentru o hotărâre recentă de guvern de a 'petici' bugetul de stat, folosind bani de pensii. Deşi Beliakov a fost demis din guvern a doua zi, evenimentul în sine a zguduit blogosfera din Rusia, care nu a mai văzut niciodată înainte ca un ministru de rang înalt să-şi ceară scuze de la popor.

În fine, la 11 august, Novîe Gazeta - unul dintre puţinele ziare ruseşti rămase independente - a publicat o discuţie privată a unor oficiali ruşi de rang înalt, miniştri şi oligarhi. Participanţii au dezbătut dacă să accepte echipe de fotbal din Crimeea în liga Rusiei şi cum să obţină aceasta fără a-şi atrage personal sancţiuni.

În ciuda exprimării loialităţii lor pentru 'deciziile lui Putin,' unii dintre oligarhi şi-au arătat nemulţumirea puternică faţă de deciziile luate de către autorităţile ruse şi pierderile înregistrate în ceea ce priveşte veniturile şi valoarea activelor. Este de remarcat că sancţiunile, care sunt în vigoare de doar câteva luni, au dus deja la tensiuni substanţiale în cercurile pro-Kremlin.

Dacă tendinţa actuală continuă, s-ar putea produce o potenţială schimbare de putere, după cum urmează: Tensiunile şi nemulţumirile în rândul elitelor pro-Kremlin vor creşte, urmate de o nouă mobilizare a clasei de mijloc (stratul social cel mai puternic lovit de sancţiunile şi de interdicţia impusă de Putin la importul de alimente).

După ce elitele nemulţumite observă un nivel crescut de nelinişte în rândul populaţiei în general, vor începe să se unească şi să promoveze candidaţii politici la diferite niveluri ale sistemului politic din Rusia: primari, guvernatori, parlamente locale, etc.

Cum Putin continuă să-şi piardă popularitatea împreună cu sprijinul politic la diferite niveluri ale societăţii ruse, elitele vor veni cu alternativa de candidatură, care să permită un compromis între mediul rus de afaceri, adepţii unei linii moderate şi Occident (cum ar fi, de exemplu, fostul ministrul de finanţe Aleksei Kudrin). Desigur, date fiind laşitatea şi slăbiciunea disidenţei în rândul elitelor pro-Kremlin, procesul se poate desfăşura foarte lent şi treptat, apreciază publicaţia citată.

Şi mai există un motiv pentru care ar trebui să ne simţim confortabil cu ideea unei schimbări la conducerea Rusiei. Însăşi natura dictaturilor personaliste înseamnă că personalitatea contează mult. Şi chiar dacă Rusia va fi condusă totuşi de un alt autocrat, este puţin probabil ca acel conducător să aibă dispreţul unic al lui Vladimir Putin pentru ordinea mondială preexistentă, conchide publicaţia citată.

După o ştire Agerpres

 

 

 

. Foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc

 

Istoricul şi diplomatul de carieră Vadim Guzun a lansat cel de-al 11 le-a volum din colecţia „Afaceri Orientale”, ”Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc, 1921-1922, 1931-1933, 1946-1947”, în cafeneaua culturală „La Vulturi” din Bucureşti. Cartea se ocupă de exterminarea prin foamete ca instrument politic utilizat în URSS în anii 1920-1940.

„Epoch Times” prezintă cele mai importante afirmaţii în legătură cu lucrarea publicată recent sub egida Academiei Române, la Editura Filos:

„Imperiul Foamei” se ocupă de relaţiile româno-sovietice, situaţia românilor din URSS, reacţia sovieticilor faţă de unele luări de poziţie ale Bucureştiului faţă de efectele politicilor de exterminare nu doar faţă de români, dar şi faţă de alte etnii.

Cartea cuprinde patru părţi:

I. Anii 1921-1922, când s-a înregistrat primul episod major al foametei;

II. Anii 1931-1932, când s-a înregistrat al doilea episod care, ca şi primul, afectează românii din Ucraina, ca parte a URSS, cu care România a avut o graniţă de aproape 1000 de km;

III. Refugiul din Uniunea Sovietică în România interbelică;

IV. Anii 1946-1947, episod major care afectează şi Basarabia, ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei - teritorii eliberate de armata română în 1941 şi reanexate de URSS după încheierea războiului antisovietic.

Despre victime:

Etnicii români au fost profund afectaţi de politica de înfometare, totuşi s-a scris foarte puţin în România despre asta. Cercetătorii moldoveni au scris preponderent despre al treilea episod – foametea din anii 1946-1947. M-au interesat efectele politicilor de înfometare asupra românilor din URSS. Numărul acestora se încadrează potrivit mai multor autori între 500.000 şi un milion de persoane.

Numărul exact al victimelor în general şi al celor româneşti în special nu va putea fi cunoscut niciodată cu precizie pentru că foametea a fost nu doar ascunsă în plan intern de autorităţile sovietice, ci a fost şi negată în plan internaţional, refuzându-se ofertele de ajutor, cu excepţia primului episod.

Americanii au oferit ajutoare semnificative şi au fost criticaţi în Occident pentru că li s-a reproşat că prin acestea s-ar fi salvat şi regimul bolşevic aflat la marginea prăpastiei.

Din perioada 1921-22 sunt cunoscute mai multe detalii privitoare la proporţiile tragediei deoarece pe fondul prăbuşirii economice, V.I. Lenin acceptă ajutorul internaţional, spre deosebire de I.V. Stalin, care l-a refuzat.

O acceptare a ajutorului extern din perspectiva lui Stalin echivala cu o înfrângere în faţa Occidentului. 1921-1922 erau primii ani de guvernare sovietică, controlul nefiind total încă, iar cultul personalităţii nu ajunsese la nivelul înregistrat în epoca stalinistă.

Observatorii internaţionali au avut acces şi au estimat numărul victimelor primului episod la 5 milioane. Cercetători din Ucraina, dar mai ales din Federaţia Rusă încearcă, în spirit neosovietic, să diminueze numărul acestor victime, în condiţiile în care numărul real al pierderilor înregistrate pe parcursul celui de-al doilea episod (1931-33) este de aproximativ 10 milioane de oameni.

Adunând cifrele pentru cele trei episoade majore ne apropiem de o cifră cutremurătoare de aproape 20 de milioane de victime într-un sfert de veac – pierderi comparabile cu cele suferite de URSS în cel de Al Doilea Război Mondial. Culpa pentru moartea lor aparţineregimului de la Kremlin.

Despre motivele tragediei:

Foametea a fost deliberată - provocată şi întreţinută artificial de autorităţile sovietice. Din Siberia (în perioada interbelică) până în Basarabia şi nordul Bucovinei (în 1946-47) au existat localităţi încercuite în care s-au confiscat toate produsele alimentare, în condiţiile politicii de colectivizare forţată.

Alimente şi cereale din Ucraina, de exemplu, inclusiv din zone locuite compact de etnici români, erau confiscate masiv şi transportate în Federaţia Rusă.

România a jucat un rol important în salvarea unui număr foarte mare de refugiaţi din URSS: evrei, ruşi, ucraineni şi români. Numărul etnicilor evrei salvaţi a fost cel mai mare – circa 70.000 au fost lăsaţi să treacă, să se stabilească pe teritoriul României temporar şi apoi să emigreze.

Despre cercetare:

După prăbuşirea URSS, numeroşi cercetători occidentali, împreună cu cercetători din Federaţia Rusă şi Ucraina, au avut acces, în perioada administraţiei Boris Elţîn, la fostele arhive ale serviciilor secrete de la Moscova, Kiev şi alte capitale sovietice. Atunci au fost publicate materiale inedite importante privind înfometarea.

Nivelul de cunoaştere a subiectului în România este redus, asemenea în Republica Moldova în ceea ce priveşte perioada interbelică. Un motiv pentru asta este că a fost interzisă cercetarea pe durata de existenţă a URSS. În anii în care s-au produs evenimentele dramatice fiind interzisă utilizarea cuvântului „foamete” chiar în rapoartele strict secrete ale poliţiei politice. Se utilizau termeni precum „probleme alimentare”, „cazuri de distrofie”.

Despre încadrarea juridică:

În această etapă a studiului, apreciez foametea artificială din URSS ca şi crimă împotriva umanităţii şi nu ca infracţiune de genocid. Mai mulţi cercetători ucraineni afirmă că în Ucraina şi în Uniunea Sovietică politica de înfometare ar fi fost îndreptată exclusiv împotriva etnicilor ucraineni, având ca obiectiv exclusiv exterminarea acestora. Nu este aşa. De-a lungul frontierei cu România, în Transnistria de exemplu, au fost afectaţi români, ruşi, ucraineni, evrei, bulgari – întreaga regiune a făcut obiectul experimentul de exterminare, indiferent de etnie. Referitor la calificarea de sociocid trebuie menţionat faptul că nu doar ţăranii, ci şi populaţia urbană a fost afectată de foamete, mai ales în cazul anilor 1920. Încadrarea juridică necesită o analiză pluridisciplinară şi nu aparţine doar istoricilor. Calificarea înfometării drept crimă împotriva umanităţii nu reduce cu nimic caracterul diabolic şi criminal al politicii respective.

Sursa fotografiilor - blogul autorului: http://afaceriorientale.blogspot.ro/.

 

 

 

Noua eră Erdogan în Turcia: de ce „sultanul” nu e încă atotputernic

http://www.epochtimes-romania.com  Matei Dobrovie

 

Victoria istorică a lui Erdogan la primele alegeri prezidenţiale directe nu trebuie exagerată. Chiar dacă a câştigat din primul tur, în ciuda scandalurilor de corupţie din ultima vreme, el nu va putea să transforme Turcia într-un sistem prezidenţial, decât prin schimbarea Constituţiei. Pentru asta va avea nevoie nu doar de sprijinul AKP, ci şi al încă unei formaţiuni. Problematic rămâne şi rolul pe care-l va avea preşedintele în exerciţiu Abdullah Gul în noua constelaţie de putere.

Kerem Öktem, profesor turc la Universitatea din Oxford, îmi explica într-un interviu acordat Epoch Times înainte de alegerile locale că ”AKP nu a suferit încă un declin puternic în sondaje, aşa cum ne-am fi aşteptat. Acesta se va face simţit odată ce economia va începe să se deterioreze. Deocamdată Erdogan mai este creditat pentru succesele economice ale Turciei din ultimii ani”. Aceasta este una dintre principalele explicaţii pentru care actualul premier a reuşit să câştige categoric, chiar din primul tur, primele alegeri în care turcii şi-au ales direct preşedintele.

Mai există însă şi alte motive. Cei doi contracandidaţi ai săi au fost defavorizaţi în această competiţie deoarece Erdogan a profitat din plin de funcţia sa de premier, de faptul că a avut la dispoziţie mult mai mulţi bani şi de un acces mult mai bun la media publice şi private. Aceste inegalităţi au fost sesizate şi de observatorii electorali ai OSCE care au constatat că a profitat de funcţia sa şi că postul public de televiziune TRT a relatat aproape doar despre Erdogan.

Turcia nu s-a transformat într-o democraţie inspiraţională pentru ţările arabe, un model de succes economic şi de libertate politică. Rămâne una dintre ţările cu cei mai mulţi jurnalişti închişi, independenţa justiţiei a fost grav afectată prin epurări, iar scandalurile de corupţie arată fundamentul putred al unei oligarhii, nu o economie de piaţă sănătoasă.

Totuşi având în vedere scandalurile de corupţie la nivel înalt care au zguduit guvernul lui Erdogan, reprimarea sângeroasă de anul trecut a protestelor din Piaţa Taksim, derivele autoritariste ale premierului, epurările din poliţie şi justiţie, cenzurarea Internetului, ne-am fi aşteptat ca reacţia de respingere a sa de către societatea turcă să fie mai mare. Nu a fost însă aşa, AKP reuşind să obţină cea de-a noua victorie consecutivă în 12 ani de putere.

Faptul că Erdogan a polarizat excesiv societatea şi a alienat multe grupuri – secularişti şi liberali prin reislamizarea societăţii, o parte a islamicilor, prin atacarea reţelei sociale foarte puternice a lui Fetullah Gulen, aleviţii etc. – pare să nu fi contat pentru susţinătorii săi care s-au mobilizat în număr mare la vot.

În schimb, opoziţia turcă s-a unit în spatele unui singur candidat provenit din mediul academic, dar total lipsit de carismă. Mai mult, alăturarea dintre Partidul Republican Turc (CHP), al fondatorului Mustafa Kemal      Ataturk, şi naţionaliştii de la MHP n-a fost bine primită de electorat. Aceştia au preferat să voteze pentru o mână forte în locul unui intelectual diplomat cu un discurs tern, Ekmeleddin Ihsanoglu, care s-a plasat pe locul doi cu 38% din voturi. Notabilă este însă performanţa candidatului kurd Selahattin Demirtas care a obţinut un procent record de aproape 10% la nivel naţional, ceea ce dă kurzilor posibilitatea să joace un rol mai important în viitoarele negocieri politice.

Preşedinte-jucător

Cu siguranţă Erdogan va invoca acum legitimitatea populară directă obţinută, de 52% din primul tur, pentru a realiza ceea ce el numeşte „începutul unei noi ere” – transformarea Turciei într-o republică prezidenţială în care preşedintele să concentreze cea mai multă putere. Pentru asta, trebuie schimbată actuala Constituţie potrivit căreia premierul deţine puterea executivă.

Este clar că noua Republică turcă nu va fi gândită după modelul american, ci copiază fidel modelul Putin. Erdogan ar fi vrut să repete rocada Putin-Medvedev în Turcia, dar problema este că preşedintele în exerciţiu Abdullah Gul nu este ca actualul premier rus un executant, o marionetă. El era considerat de mulţi ca un potenţial challenger al lui Erdogan la prezidenţiale. Expertul Kerem Oktem îmi spunea că este singurul care ar putea să-i zădărnicească visul prezidenţial actualului premier.

Până acum Abdullah Gul nu a ales să-l confrunte deschis pe Erdogan pentru a nu-şi antagoniza partidul. A semnat şi iniţiative nedemocratice precum legea de cenzurare a Twitter şi youtube, chiar dacă a scăpat anumite critici în public. După ce va părăsi palatul prezidenţial, el va dori însă să-şi găsească un loc în noua configuraţie de putere din Turcia. În timp ce Erdogan vrea să impună în funcţiile de premier şi viitor lider al AKP un fidel al său, probabil ministrul actual de externe, Ahmet Davutoglu, Abdullah Gul ar putea încerca să-i încurce socoteala. El a anunţat că vrea să se întoarcă în partidul la care a fost co-fondator şi în care este foarte respectat. Mai mult, există o aripă în partid care nu este încântată de perspectiva ca AKP să devină jucăria lui Erdogan iar acesta să obţină puterea totală în stat.

Pe lângă pericolul de a nu putea impune un premier–marionetă, Erdogan ar putea întâmpina un alt obstacol în transformarea sa în cel mai puternic om din Turcia. Majoritatea actuală pe care o are AKP în Parlament nu este suficientă pentru modificarea Constituţiei, iar anul viitor când vor avea loc alegeri parlamentare nu este deloc sigur că AKP va reuşi să câştige majoritatea necesară pentru a modifica constituţia fără ajutorul altor formaţiuni politice. Kurzii ar putea deveni un partener de negociere, dar vor cere concesii serioase în schimb.

O altă problemă în realizarea Noii Turcii rămâne Erdogan însuşi. După alegeri, el a promis că va fi un preşedinte al tuturor turcilor, indiferent de etnicitate sau confesiune, dar premierul s-a dovedit de-a lungul timpului cel mai puternic polarizator al societăţii turce. Şi în campania electorală şi-a atacat adversarii politici pe tema credinţei şi etniei lor – liderul alevit al CHP, Kemal Kilicdaroglu şi etnicul Zaza, Selahattin Demirtas, candidatul kurzilor.

Scriam mai demult că premierul Recep Erdogan a transformat Turcia într-un regim sultanistic - autocratic după chipul şi asemănarea sa. El şi AKP îşi revendică toată puterea în stat în numele contractului social hobbesian, prin care guvernaţii îşi cedează autoritatea suveranului. De fiecare dată când a fost contestat, premierul turc a invocat legitimitatea să izvorâtă din alegeri, ca expresie supremă a voinţei poporului.

AKP şi Erdogan s-au transformat într-o forţă hegemonică care interferează direct în societate şi în viaţa individului încercând să impună preceptele islamice şi să controleze populaţia. În loc să construiască un adevărat Leviathan islamic, creând un consens minimal între guvernaţi, Erdogan a promovat o politică de divizare şi polarizare, declarându-se doar apărătorul Islamului sunnit, atacând pe şiiţi – aleviţi şi alienându-i pe secularişti şi liberali.

Noua axă a „democraţiilor” neliberale

Turcia nu s-a transformat într-o democraţie inspiraţională pentru ţările arabe, un model de succes economic şi de libertate politică. Rămâne una dintre ţările cu cei mai mulţi jurnalişti închişi, independenţa justiţiei a fost grav afectată prin epurări, iar scandalurile de corupţie arată fundamentul putred al unei oligarhii, nu o economie de piaţă sănătoasă.

Pe de altă parte, ţara se îndepărtează clar de Europa, negocierile de aderare sunt aproape oprite iar Turcia se apropie de modelul rus. Ziarul Huffington Post scria după victoria lui Erdogan despre o nouă frăţie a regimurilor neliberale Putin-Erdogan-Orban. Toţi trei au creat regimuri hibride autoritare, având o mare sete de putere, şi au decis să rămână cei mai puternici oameni din ţară pentru cât mai mult timp. Erdogan de exemplu vizează două mandate de preşedinte – încă un deceniu. Toţi trei sunt naţionalişti şi populişti, raportându-se retoric la un trecut de grandoare – URSS, Imperiul Otoman, Ungaria Mare. Mai grav este că ei deja se prezintă ca un model alternativ la capitalismul liberal decadent, dominat de lăcomia marilor corporaţii, şi asta face periculoase aceste sisteme. Orban a făcut-o prin naţionalizări şi înfruntarea intereselor marilor companii străine, Putin şi Dughin prin aşa-zise măsuri conservatoare de apărare a familiei şi propaganda panslavismului şi panortodoxismului, în timp ce Erdogan a reislamizat societatea.

O altă similitudine între cei trei este că se tem de democraţia adevărată, bazată pe statul de drept şi pe sisteme electorale care fac schimbarea posibilă, mai observă Andras Simonyi, director la Center for Transatlantic Relations din cadrul Johns Hopkins University, în comentariul său pentru Huffington Post.

Viktor Orban vorbea de curând despre democraţia neliberală ca singura alternativă la eşecul sistemului liberal occidental. Erdogan profită şi el de dezamăgirea populaţiei turce faţă de reticenţele UE de a integra Turcia pentru a consolida acest model nedemocratic de guvernare. Ba chiar, am putea crede că priveşte cu invidie la Putin, care a reuşit să reprime prin violenţă şi cenzură aproape orice opoziţie politică şi socială. Şi deja presa internaţională scrie despre Erdogan ca despre un Putin de pe Bosfor.