vineri, 23 noiembrie 2012

Comunicat al Presedintelui Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate (SCMD) privind intemeierea de filiale in Republica Moldova


Anuntam oficial ca, in baza adunarilor de constituire tinute statutar, in prezenta delegatului membrilor fondatori, in zilele de 9 si 10 noiembrie a.c. s-au intemeiat filialele SCMD:
  •       Filiala 1 Chisinau
  •       Filiala 1 Orhei

Noile filiale grupeaza veterani din razboiul nistrean (1990-1992), distinsi in luptele pentru apararea libertatii, demnitatii si dreptului la existenta, in conformitate cu legislatia europeana a romanilor rasariteni.

SCMD va lupta pentru asigurarea legala de sprijin in domeniile juridic si sanatate a acestor eroi ai neamului romanesc, in majoritate, mutilati sau grav raniti in razboi.

Le uram bun venit in organizatia care militeaza pentru drepturile socio-economice ale militarilor si politistilor romani, ale tuturor militarilor si politistilor in rezerva si in retragere din statele membre NATO si UE. Cu aceasta ocazie, transmitem salutul nostru fratesc marelui erou al neamului romanesc, domnul Gl. Bg (r) Anton GAMURAR, fostul comandant al legendarei BPDS (Brigada de Politie cu Destinatie Speciala).

Honor et Patria! Vae victis!

PRESEDINTELE SCMD,
Col. (r) dr. Mircea DOGARU

marți, 20 noiembrie 2012

Tragedia românească de la Cotul Donului


Vasile Şoimaru

O cruce improvizată în memoria celor 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.
În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii" (Editura „Meridiane", 2003), acolo s-au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară...
De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică şi sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET" cu toate mările şi golfurile sale de informaţii, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă şi Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acea tragedie.
După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism şi jertfă pe Frontul de Est" (Fundaţia „Părintele Arsenie Boca", 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum şi după convorbirile pe care le-am avut cu alţi câţiva veterani nonagenari din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului... Şi, la mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostaşilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului.
Şi... surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în staniţa Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină. A turnat 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ploaia şi am vrut să deschid uşa, intra apa în automobil. Prima ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze" pe cei 150.000 de fraţi ai săi care zac acolo pe vecie...
O CRUCE CU TRICOLOR
Când s-a terminat ploaia şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini", cu fotografia „Tricolorului Independenţei" (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac „Ştefan Vodă" (Călăraşi), am turnat în dop câteva picături de licoare şi le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din maşină superba piesă „Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!", interpretată de trupa K 1 Band, şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta, că, în sfârşit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului...
EXACT 1942 DE KILOMETRI
Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume, de parcă am aterizat pe Marte... Nu cred că până la acel moment am avut o victorie mai mare în viaţa mea. Dar următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate... Când ieşeam din raionul Kletski, în pământul căruia zac de cinci ori mai mulţi români decât numărul populaţiei care locuieşte azi acolo, întâmplător mi-am aruncat ochii la kilometraj şi ce văd? Numărul... 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii... Pentru că-i imposibil de crezut aşa ceva, am fotografiat şi acest amănunt, căci, mi-am zis, n-o să mă creadă nimeni... Pe urmă m-am uitat în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei, în speranţa să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruseşti vreo grămadă de oase româneşti. Culoarea acelor brazde era roşie şi m-am gândit că nuanţa e de la cele circa un million de litri de sânge vărsat de cei 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, şi acele brazde roşii, apoi am mers mai departe spre Volga să văd „înspăimântătoarea" statuie „Patria-mamă", înaltă de 87 de metri, de pe Colina Mamai din Stalingrad/Volgograd... 

Când i-am povestit veteranului Iosif Niculescu, pe 27 septembrie, în ziua când a împlinit 98 de ani, despre toate câte mi s-au întâmplat la Cotul Donului, mi-a zis: „Eu cred că această râvnă, încununată cu succes, se datorează unui semn ceresc... Unul, măcar,unul dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrând din Cer v-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări... De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaştele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului...". Amintirile bătrânului despre acele lupte sunt vii şi astăzi: „În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolşevici".

ISTORIA UITATĂ
...Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostaşi români, îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi, incredibil (!!!), să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijenţă şi uituceală a politicienilor de la Bucureşti, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se doreşte să dispară şi ultimii români, rămaşi la vatră, gata să-şi mai apăre, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul...
Mi-i ruşine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru batjocura faţă de memoria ostaşilor români căzuţi la datorie, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile ruseşti sunt întregi, pe când românii n-au niciunul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiţă în memoria celor 624.540 de ostaşi români căzuţi pe Frontul de Est... Doar în oraşul Odesa există un cimitir, dar şi acela este „mascat" sub denumirea de Cimitir german... În Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan (Karaganda), au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina?
Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12-lea ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale ostaşilor români căzuţi pe meleaguri străine.

vineri, 9 noiembrie 2012

Nicolae Dabija - portret


 Îl cunosc de mult pe Nicolae Dabija.
Ca nume. Ca scriitor. Ca om de atitudi­ne. Ca bărbat al cetăţii.
L-am ştiut mai bine în perioada când am fost deputaţi în Sovietul Suprem al URSS la sfârşitul anilor ̕80 - începutul anilor ̕90. A fost înalt apreciat de Mihail Gorbaciov, care în cartea sa de memorii îi acordă câteva pagini, menţionând peste ani „actualitatea” discursurilor curajoase din acea perioadă ale scriitorului nostru.
L-am cunoscut pe Nicolae Dabija şi de la şedinţele Cenaclului „Dialog”, al cărui preşedinte a fost, şi care aduna la Casa Scriitorilor săli arhipline: la acele candele în care pâlpâia flacăra demnităţii naţiona­le, veneam şi noi, medicii, ca să ne încălzim şi să luăm lumină.
Dar în primul rând l-am ştiut, ca şi întreg neamul nostru, prin intermediul revistei Literatura şi arta. Publicaţia con­dusă de domnia sa a fost drapelul Mişcării de Eliberare Naţională, iar Nicolae Dabija – stegarul ei.
Mi-aduc şi acum aminte zilele când apăruseră primele numere cu grafie latină: lumea stătea la chioşcuri ore întregi ca să-l poată procura, ca să-l poată citi şi transmi­te mai departe.
La ora actuală Nicolae Dabija este unul dintre scriitorii noştri cei mai de seamă.
La începutul anului 1990 am fost plă­cut surprins să descopăr o carte poştală di­fuzată în zeci de mii de exemplare în toată România din primele zile de după revolu­ţie, pe care erau tipărite două versuri:
Doru-mi-i de Dumneavoastră
Ca unui zid de o fereastră”.
Şi mai jos semnătura: Nicolae Dabija.
Creația scriitorului nostru devenise încă de pe atunci un bun cultural al româ­nilor de pretutindeni.
Nicolae Dabija e un nume cunoscut în lume.
În SUA prietenii mi-au dăruit o revistă de poezie. „Cold mountain” („Muntele în­zăpezit”) este considerată cea mai presti­gioasă de pe continent. Subtitlul ei este: „Tendinţe ale noii poezii mondiale”. Ea pu­blică poeţi de pe tot mapamondul. De la apariţie, revista care apare trimestrial are o tradiţie: să evidenţieze în fiecare număr, imediat după foaia de titlu, o strofă, consi­derată „cea mai frumoasă strofă de poezie a lumii” din anotimpul respectiv. Şi iată că strofa primăverii anului 2006 a fost recu­noscută aceasta:
Târfă, tu, manual de istorie,
Te citesc şi mi se face rău –
Tu ai râvnit propria glorie,
Nu pe cea a poporului tău”.
Autor: Nicolae Dabija, din Republica Moldova, „o mică ţară de pe continentul european, dar care are mari poeţi”, cum menţionase într-un studiu pe care i-l dedi­case traducătoarea în engleză a poemelor, Maria Magdalena Simonca.
Ca scriitor, Nicolae Dabija s-a aflat me­reu în fruntea generaţiei sale, i-a dat tonul şi i-a arătat direcţia de mişcare. A fost un fel de locomotivă a ei şi când a fost vor­ba de poezie, şi când a fost vorba de pu­blicistică, şi când a fost vorba de implica­re în viaţa Cetăţii. Nu zadarnic generația şaptezecistă a fost botezată după numele cărţii sale de debut – „Generaţia Ochiului al Treilea”.
Romanul său „Tema pentru acasă” e considerat, în urma unui sondaj al bibli­otecarilor, „cel mai citit roman în ultimii zece ani”, acesta ajungând recent la cea de a 4-a ediţie.
Aş menţiona în mod special o altă carte a sa „Pe urmele lui Orfeu”, care a fost mul­tă vreme una de căpătâi pentru profesori, studenţi, intelectuali, inclusiv medici. Ea conţine foarte multe informații inedite despre înaintaşii noştri, referitoare la con­tribuţia acestora la dezvoltarea civilizaţiei europene. În anii ̕80, atunci când mi s-a oferit o deplasare la Kiev, am luat cu mine cartea lui Nicolae Dabija ca să caut în mă­năstirea Spask portretul lui Petru Movilă, pe urmă am dus-o şi la Moscova, ca să gă­sesc locurile unde a trăit şi a lucrat Nicolae Milescu Spătarul, apoi, când am fost la Pa­ris, am luat-o ca să ajung cu ea la mănăsti­rea Sainte-Geneviève, pe al cărei frontispi­ciu am putut vedea cioplit în piatră numele marelui nostru savant Dimitrie Cantemir.
Nicolae Dabija a ştiut să lucreze în bi­blioteci şi arhive. A descuiat arhive necer­cetate până la el din Moscova, Kiev, Sankt Petersburg, Istanbul.
Deşi nu sunt literat, apreciez foarte mult contribuţia ştiinţifică a lui Nicolae Dabija la recuperarea începuturilor litera­turii noastre: în cartea „Antologia poeziei vechi moldoveneşti”, apărută în 1987, el a descoperit 43 de autori din secolele XV-XVIII, necunoscuţi în România, pe care i-a tradus din limbile slavonă, latină, greacă, turcă, ucraineană, rusa veche, poloneză. Savantul George Mihăilă, care i-a făcut un Laudatio în Academia Română, a numit-o „cea mai completă antologie a poeziei vechi româneşti”.
Nicolae Dabija a lăsat o brazdă adâncă în cultura noastră. El s-a aflat mereu pe prima linie în lupta pentru Adevăr, Valori, Cultură, Neam.
Nicolae Dabija e un cronicar de azi. E, cum l-a numit Adrian Păunescu, „o lecţie de istorie şi cultură vie”.
Creația lui Nicolae Dabija este înalt apreciată. I-au apărut cărţi traduse în Fede­raţia Rusă, Ucraina, Italia, iar în SUA, unde i-au văzut lumina tiparului două volume, a fost scrisă şi o teză de doctorat a savantei Maria Simonca pe marginea creaţiei scrii­torului nostru: „Photographer of lightning. The works of Nicolae Dabija” (Fotograful de fulgere).
În 2003 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române.
Eugen Simion, preşedintele de atunci al Academiei Române, l-a numit „unul dintre cei mai de seamă scriitori români de azi”.
Nicolae Dabija, personalitate proemi­nentă, este unul dintre numele cele mai importante ale culturii şi literaturii noas­tre.
Îi transmit acest mesaj de respect de­osebit şi-i doresc şi alte cărţi minunate, în care să se reflecte în toată plinătatea sa su­fletul Basarabiei noastre.
Academician Gheorghe GHIDIRIM
Chişinău, 24 august 2012