Război cu Rusia. Scenariul românesc.

Scenariul românesc

O încercare a Rusiei de a cuceri Moldova, atrăgând în război România, aliată cu noi [Polonia NT] în cadrul NATO, este un scenariu pe care ar trebui să-l luăm în mod serios în considerare.
Informațiile despre obținerea de către serviciile de informații ucrainene a planurilor de război rusești referitoare la cucerirea Ucrainei de pe malul stâng, în decurs de 15 zile, reprezintă doar unul dintre posibilele scenarii de război – din câte se pare, deja depășit – cu privire la agresiunea Moscovei în Europa Centrală. Printre eventualitățile avute în vedere se numără deasemenea potențiale operațiuni executate de Kremlin împotriva Statelor Baltice, cu utilizarea, în special în Estonia și Letonia, a numeroasei minorități de coloni vorbitori de rusă instalați acolo cu încălcarea dreptului internațional în anii ocupației sovietice.

Ne privește și pe noi

Există, de asemenea, scenarii privind atacul asupra Poloniei – fie cele presupuse de manevrele rusești Zapad 2009 și 2013, fie operațiuni de tip „Ivanishvili” – adică un atac cu rachete-aviație-cibernetic. Acesta ar fi o lovitură scurtă asupra centrelor de decizie statale poloneze, asupra infrastructurii critice de comunicare și de telecomunicații cu prăbușirea funcționării serviciilor publice esențiale (cum ar fi furnizarea apei și energiei). Toate acestea pentru a demonstra polonezilor starea de neajutorare și însingurare a țării lor. NATO, în decurs de 2-3 zile de la o astfel de operațiune, nu ar reuși să reacționeze. Aceasta ar avea ca scop deasemenea să-i convingă pe polonezi să aleagă un „guvern rezonabil, capabil să coopereze cu Rusia”.
Mai rar sunt discutate în Polonia scenarii sudice – adică cele privind o posibilă expansiune rusească de-a lungul coastei ucrainene a Mării Negre. Încercarea de a cuceri Moldova și atragerea în război a României, aliată cu noi în cadrul NATO. Să le luăm în considerare, prin urmare, fără să uităm că vorbim despre ceea ce s-ar putea întâmpla, ceea ce este imaginabil și nu despre ceea ce va fi, ceea ce se va întâmpla cu siguranță. Ghicitul viitorului este ca un joc de noroc. Analiștii care se ocupă de securitatea militară trebuie totuși să aibă în vedere scenariile negre, nu pe cele roz, pentru a putea să se pregătească pentru respingerea unor eventuale amenințări. Pentru că adoptarea măsurilor de pregătire necesare reduce probabilitatea ca aceste „profeții negre” să devină realitate.

Meandrele istoriei

România a apărut ca stat în anii 1859-1862 prin unirea a două principate existente încă din Evul Mediu – Moldova și Țara Românească. Înainte de aceasta, Moldova, aflată între Nistru și Carpați, a cărei capitală istorică a fost Suceava, iar apoi Iași (astăzi în România), pierduse în 1812, în favoarea Rusiei, Basarabia – cu capitala la Chișinău. România unită a recâștigat-o în 1918 și a pierdut-o din nou în 1940, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. În partea de nord a zonelor cucerite de Uniunea Sovietică a fost creată RSS Moldovenească, atașându-i-se Transnistria de astăzi, iar partea de Sud (Bugeac) a fost încorporată în RSS Ucraineană. Țara a suferit de teroare, deportare și de război, la fel ca și ținuturile din Estul Republicii a II-a (Polonia interbelică, NT).
Astăzi Moldova este fragmentul din Basarabia situat, în linii mari, între Nistru și Prut. La 31 august 1989 această țară, rusificată de 50 de ani, a făcut primul pas spre independență revenind la alfabetul latin, interzis în urma cuceririi sovietice. La 27 aprilie 1990, deasupra clădirii parlamentului de la Chișinău a fost arborat steagul românesc (!). La 23 iunie 1990 a fost declarată suveranitatea (supremația legilor republicane asupra celor sovietice) și la 27 august 1991, independența de URSS.

Conflict înghețat

La 2 martie 1992, în ziua în care Republica Moldova a fost primită în Organizația Națiunilor Unite, Rusia, folosind mercenari, cazaci și Armata a 14-a de Gardă a inițiat un război „pentru ajutorarea auto-apărării locale în lupta împotriva fasciștilor moldoveni”, în urma căruia a rupt de această țară Transnistria. Deasemenea, Moscova a ațâțat separatismul găgăuzilor (o populație de origine turcă) ce locuiesc la granița dintre Moldova și Bugeac, amenințând cu o repetare în această regiune a scenariului transnistrean. Armistițiul din 21 iulie 1992 a pus capăt luptelor. Dar trupele rusești au rămas în Transnistria „pentru a monitoriza încetarea focului”. Angajamentul de a le retrage, asumat de Rusia la summitul OSCE de la Istanbul din 1999, a rămas pe hârtie. De atunci republica transnistreană nerecunoscută de nimeni – un stat mafiot sub protectoratul Kremlinului, care trăiește din traficul de arme, femei și droguri – a rămas pe malul stâng al Nistrului și în zona capului de pod din preajma Tighinei, ținând în șah, prin posibilitatea redeschiderii conflictului, orice mișcare serioasă a Moldovei către Occident.

Presiune crescândă asupra unei țări fără apărare

În luna februarie 2014 Moscova a ațâțat din nou separatismul găgăuz, ceea ce a dus la două referendumuri paraconstituționale în care alegătorii au sprijinit orientarea către Rusia și statutul de autonomie al regiunii, cu opțiunea de independență în cazul reunificării Republicii Moldova cu România sau a intrării în UE. În alegerile din noiembrie 2014 din Republica Moldova, Kremlinul a încercat să aplice scenariul „Ivanishvili”, dar fără un război, ca în modelul ruso-georgian din 2008, și a suferit un fiasco. Moscova a încercat să promoveze partidul „omului de afaceri” moldovean Renato Usatîi, care a făcut avere în Rusia și cu ocazia alegerilor a fost „repatriat” în țara de origine, cu un subsidiu de 400 de mii de euro. Dar autoritățile de la Chișinău au scos în afara legii gruparea acestuia din cauza finanțării din străinătate (adică, din Rusia). Așadar, Kremlinul a lansat o campanie de intimidare a Moldovei. Au început manevre în Transnistria, amenințări că vor fi expulzați din Rusia cei 500 mii de moldoveni care lucrează acolo. În martie 2015, Ministrul moldovean al Apărării, Viorel Cibotaru a declarat că în fața amenințării cu un război hibrid rusesc, țara ar fi lipsită de apărare. Moldova cheltuiește pentru armament 0,25 % din PIB – în acest an, aceasta reprezintă suma ridicolă de 21,5 milioane de dolari. Orice atac rusesc cu „omuleți verzi” (despre o confruntare oficială cu armata rusă nici măcar nu are rost să scriem) fie dinspre Transnistria, fie sub forma unei „revolte” în Găgăuzia, ar duce așadar la distrugerea rapidă a statalității moldovenești. Singura salvare pentru Chișinău ar fi ajutorul din partea României.

Scenarii românești

Războiul din Ucraina obligă Bucureștiul să se pregătească pentru trei scenarii posibile de implicare a României într-un posibil conflict în Moldova: 1) Război hibrid din Găgăuzia – pe modelul agresiunii rusești din Donbas; 2) Atacul forțelor transnistrene asupra Moldovei; 3) Atacul rusesc asupra Odessei ucrainene, dus dinspre est, de-a lungul țărmului Mării Negre, pe direcția Mariupol-Crimeea-Odessa, sau debarcarea de pe mare dinspre sud, eventual o combinație concentrică a celor două variante cu o lovitură conexă asupra forțelor ucrainene dinspre Transnistria. O astfel de operațiune ar deschide comunicarea militară rusească cu Transnistria, care tocmai a fost tăiată de Ucraina, și ar conduce fără îndoială la preluarea controlului asupra Bugeacului – partea de sud a Basarabiei, spărgând astfel bariera Nistrului și expunând Moldova unui atac nu numai dinspre est – din Transnistria, ci și dinspre sud, în același timp deschizând calea spre Găgăuzia aflată la granița cu Bugeacul și ușor de provocat la revoltă. Moldovenii, confruntați cu cucerirea de către ruși, probabil s-ar adresa Bucureștiului cerând sprijin. O intervenție împotriva „omuleților verzi” sau Transnistriei, în situația în care Moscova susține oficial teza că războiul din Republica Moldova este dus de miliții locale, iar Kremlinul nu are nimic de-a face cu aceasta, ar fi un posibil punct de vedere politic, iar respingerea unei cereri de ajutor din partea moldovenilor aflați pe cale să moară ar fi costisitoare politic pentru guvernul de la București, ținând cont de dispoziția opiniei publice românești. Granița dintre războiul cu „teroriștii pro-ruși” și războiul cu Rusia ar fi totuși iluzorie și ar putea dispărea rapid. Dar România este membră NATO și, nu numai pentru București, decizia de a sprijini Republica Moldova într-un război hibrid cu Rusia ar presupune riscul de conflict cu această supraputere, dar și pentru Moscova decizia de a lovi în mod oficial România ar însemna asumarea riscului unei confruntări cu întreaga Alianță.

România se înarmează și contează pe SUA

Se pare că Bucureștiul ia în considerare posibilele evoluții negative. Cheltuielile militare ale României, prin decizia președintelui Klaus Iohannis din 13 ianuarie 2015 cu acordul tuturor partidelor politice, au fost crescute de la 1,36 % din PIB în 2014, la 1,7 la suta în 2015, iar până în 2017 ar urma să atingă 2% și să fie menținute la acest nivel în următorii 10 ani și, dacă este posibil, crescute peste acest indicator. Aceasta reprezintă o dinamică fără precedent a cheltuielilor de apărare la scara întregii NATO. Prezența militară americană în România și creșterea ei în Europa Centrală, de la Statele Baltice la Bulgaria, inspiră încredere dar nu ne scutește de obligația pregătirilor proprii. Exemplul românesc merită așadar să fie urmat, iar identificarea scenariilor față de care ar trebui să fie pregătită Polonia este un imperativ urgent. Una dintre acestea ar trebui să fie scenariul românesc descris mai sus, în toate variantele sale.

Przemysław Żurawski Vel Grajewski

Analist polonez, Departamentul de Studii Internaționale și Politologice, Universitatea Łódź.

Traducere: Anca Cernea